Istoricul localității Florești - Gorj

Satul Floreşti este pentru prima dată atestat documentar la 12 august 1580, când domnitorul Mihnea al II-lea Voievod îi dă satul nepoatei sale Maria, care făcea parte din neamul boierilor Creţeşti.

Se pare că aşezarea este mult mai veche, dovadă fiind descoperirile monetare de la Floreşti (din timpul Împăratului Comodus) şi de la Poiana (din timpul Împăratului Iustinian).

Însăşi denumirea localităţii ne duce cu gândul la perioada geto-dacă, I.I.Rusu şi Ovidiu Drâmbă considerând sufixele „-esc” şi „-eşti” ca provenind din substratul geto-dac.

Floreşti este un toponim ce indică, se pare, urmaşii unei femei – „Floarea”, amintind de perioada matriarhatului şi a Zeiţei dace Hestia sau ai unui barbat – „Florea”, despre care se spune că ar fi fost căpetenia unei cete care a rămas pe aceste meleaguri până pe la 1858.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, satul Floreşti ajunge în stăpânirea boierilor Poenari. Se ştie că la 10 iunie 1799 satul aparţinea lui Constantin Poenaru şi făcea parte din judeţul Mehedinţi. Pe moşie se găseau numeroase vii, zeci de stupi, o moară cu două perechi de pietre, ce folosea apa râului Gilort şi un heleşteu.

În anul 1820, moşia Floreşti a fost cumpărată de Constantin Orăscu, căsătorit cu Maria Dăljeanu. Aceasta a dat moşia ca zestre Elenei Aman, la căsătoria cu Barbu Bălcescu, primar al Craiovei şi frate al revoluţionarilor paşoptişti Nicolae şi Costache Bălcescu. Zoe Bălcescu, una dintre cele trei fiice ale familiei Barbu şi Elena Bălcescu, a primit ca zestre moşia Floreşti şi un conac, la căsătoria cu magistratul Nicolae Mandrea, la 15 mai 1877. Acesta a fost conacul în care a fost găzduit, pentru câteva luni, în vara anului 1878, marele poet naţional, Mihai Eminescu, la recomandarea doctorului Kremetz.  Aici a tradus în româneşte primul volum din „Fragmente din istoria românilor” de Eudoxiu Hurmuzachi şi a scris câteva poezii, inspirat fiind de natura foarte ofertantă a locurilor – „râuri, codri, şes, dealuri, munţi în depărtare, frumos adecă în toată puterea cuvântului”. (Liviu Poenaru, 1996)